Uită gențile cu lvlvlvlvlvlvlvlv. Uite-aici ce înseamnă de fapt Louis Vuitton

The journey of a Men's Wardrobe e călătoria reala a lui Selby prin lume, pe urmele lui Louis Vuitton. Te urci în avion, alegi destinața și vezi acolo: atelier, casa familiei, designer, fashion show, zi de lucru, back stage, detalii ne(mai)văzute.
Nu e un site comercial - nu despre asta e vorba. E o ocazie de a intra în lumea unui luxury brand (simți mirosul de piele al genții LV, fără să o cumperi).


Și deși e un luxury brand - tonul nu e superior, marca nu te intimidează sau epatează. Cheia (de altfel foarte smart în condițiile în care online-ul - inovativ, dacă se poate - nu mai e pe lista de opționale nici măcar pentru mărcile de lux) e folosirea unor social media gurus (vezi și Sartorialist pentru Burberry). Chiar dacă nici Sartorialist, nici Selby nu mai sunt de mult niște simpli bloggeri (și-au câștigat un loc în față în style and fashion, cu prețul a tiraje întregi din cărțile proprii vândute pe Amazon), punctul de plecare al actualului lor statut este cel câștigat prin cuvântul democratic și autoritar spus asupra vieților/caselor/hainelor unor oameni care ar merita să fie celebri, deși nu sunt întotdeauna - apropos, asta contestă serios valoarea celebrității multora.

Și ca să revenim la Vuitton, recomand sound on.

Transparență, vă rog

E despre joburi. Un fel de oficializare a bursei bârfelor salariilor și condițiilor de angajare în companii de tot felul. Nu cred că e listată vreo companie din RO, dar vă rog insistent să căutați. Dacă nu o găsiți, atunci vă rog insistent să postați. Nu și dacă sunteți angajatori, pentru că e portalul angajaților. Ca angajatori, puteți însă să monitorizați tipul de postări despre companie și poate să luați decizii bazate pe un sistem extern de evaluare. Ceea ce nu e rău de loc. Salvați la favorites, vă rog: Glassdoor.

Plain English a.k.a. Idiot's Guide?

OK. Nu ma deranjează oamenii care nu le știu pe toate. Mă deranjează mai tare ăia care vor să dea impresia că le știu. Pe toate. De la cum funcționează bursa, până la ce e lingurița și cum că are - vezi Doamne! - utilizari clare și limitate. Certitudinile astea mă omoară, mai ales într-o lume în care sari de la denotație la conotație - și invers - in a hartbeat (sau un google-map-millimeter). O lume în care alb și negru devin relative, măcar din motivul că dacă avem de-a face cu un negru lucios, o parte din radiație e reflectată (deci filosofic vorbind, nu-i negru curat), iar albul se-mbâcsește in 30 de minute de stat pe billboard-ul de la Unirii. Hai, dom'le, recunoașteți că ați tocit Google-ul și Wikipedia până ați uitat cum se scrie "NU ȘTIU". Sau, In Plain English - I HAVE NO F*****N CLUE...

De-asta există Common Craft. Resursă de ajutor când vrei să fii analitic, să reduci la esențial. Iar dacă ai nevoie de producții de genul Plain English pentru businessul sau problema ta, oamenii ajută, fac, produc. Un loc de învățat basics-urile lumii în care trăim. Fără mega-eforturi intelectuale, fără burți pe carte, fără timp pierdut. Yeey!

City break organizat

Pentru când pleci într-un oraș, cu scopul ne-/declarat de a face shopping, recomand să planifici puțin treaba. The Label Finder e o resursă de informare/search pentru labels de modă din lume. Practic cauți un brand, într-un oraș și ți se oferă toate magazinele în care găsești brandul cu pricina, plus hărți. Plus aplicație de iPhone (sau iPod Touch) care să te ghideze live către magazinul în care te așteaptă pantofii vieții (cel puțin din acel moment). Partea tare e că dacă scuturi telefonul, alege singurel un magazin - random. Asta e pentru nehotărâți. Ha!

DIY meets bootleg

Cum să: 

• faci husă de laptop din plicuri de FedEx și fețe vechi de pernă
  
• faci jucării din baloane și făină 
• gustări din brânză și roșii coapte 
  
• coci pâine de mălai
  
• faci linguri de lemn, the viking way
  
• faci o lampa din lampi Ikea (special Ikea Hacks)
  
• croșetezi un prezervativ
  
• împletești husă roz pentru revolver (a.k.a. pistol)
  
• faci o verighetă dintr-o monedă de 5 cenți
  
• faci loc de pix pe Moleskine-ul tău
  
• faci un portofel dintr-o tastatură de computer
  
• produci o duzină de trandafiri origami
  
• meșterești un airbrush tool
  
• transformi o pereche de jeanși și un tricou într-o pereche de jeanși de gravidă (deci tot jeanși pt tine și tricou pentru ăla micu')
  

și alte chestii utile, de nivel de trai personalizat, aici, pe Instructables.

Știri nișate

Cum Mac Do are de gând să își schimbe până în 2010 toate ambalajele în unele facute din materiale adaptate nevoilor de dezvoltare durabilă, plus alte știri despre packaging în general, aici. Știri nișate like no others, adică.

Si-asa am devenit Fanmanager Depeche Mode

Povestea simpla e asa: la inceput, venea omul cu chitara, daca ii placea casei de discuri - semnau si vindeau sau nu albume. Publicul sanctifica zei sau omora muritori (sic!). Ca sa nu mai piarda bani pe chestii incontrolabile, casele de productie au inceput sa-si faca tooluri (generice sau proprii) de control si analiza. Asa ca au inceput sa semneze cu cei care ar vinde sigur (??). Aceste practici au dus la aparitia in lumea noastra, a celor dotati cu urechi in general, a unor formatii de tip Holocaust (imi permit sa numesc doar Kelly Family, Rednecks si Aqua - desi stim ca exista si mai rau de-atat).  De niste ani buni, modurile de popularizare a muzicii s-au schimbat si, de exemplu, in loc ca o melodie sa intre in playlistul unui post de radio pentru ca e vanduta sau ceruta, intra pentru ca se plateste de la casa de discuri. Mecanismul merge ca uns, pentru ca dupa ce e ascultata a-la- prost la radio, melodia cu linie melodica ce ar putea fi caracterizata drept stupida - daca ar exista - ajunge sa fie si cumparata. Si toata lumea e fericita.

Dincolo de discutia despre cat de orodoxe, catolice si kosher sunt diverse tooluri, la inceput probabil ca toate par magnifice si inovative. Cu riscul de a fi injurata, am mai sus, in header (aproximativ, pentru ca nu are dimensiunea corecta pentru headerul meu, dar voi supravietui) unul din noile tooluri de industrie muzicala. 

E un tool de popularizare (am ales oricum un exemplu ok dpdv calitate). Treaba sta asa. Dau oamenii de tine in diverse moduri (facebook, mail, alte comunitati, etc) si iti propun sa te inscrii (de obicei vizeaza fanii unui grup sau cantaret).

Campania de recrutare se face exact inainte cu cateva luni de o MARE LANSARE. Te inscrii acolo, primind in schimb un statut o more or less placut pentru un fan, ceva de genul Fanmanager in regiunea ta, sau cam asa). Apoi primesti mailuri. Nu e pe genul spam enervant, ca mailurile sunt rare. Si cand in sfarsit se lanseaza treaba, primesti acces la un microsite din radacina Fanmanager, in care sunt aranjate widgeturi, linkuri si alte chestii pe care le poti publica pe unde vrei tu, ca sa promovezi noul single/album/clip/chec cu nuci/bocanc cu tinte/etc. Ceea ce am si facut.

De notat: nimeni nu da bani si nu primeste bani in toata chestia asta. Schimbul dintre DM si fan (in cazul asta) este pe credite emotionale, nu pe cele emise de o banca nationala. Singurele plati se fac de la angajator (in acest caz casa de discuri sau manager) catre Fanmanager.net. Si toata lumea canta in cor, iar eu am muzica pe blog...