Ma duc pana la service cu masina... beau un ceai, citesc o carte...

Da, vreau si eu. Sa merg cu masina la un service care sa aiba grija de pretioasa mea hibrida (pe care n-o am, dar visez la ea un pic). Sa merg intr-un loc in care:

-in loc de fiare unsuroase sa vad plante verzi;

-in loc de salopete cu pete de ulei la prohab sa vad niste eco-friendly-girls;

-in loc de brosuri uzate cu piese de schimb sa vad un volum de poezie si cateva de retete bio.

Nu stiu daca locul asta e chiar asa, dar e un service auto al carui manager e o femeie (ca ele sunt mai sensibile, nu?), functioneaza undeva in San Francisco si s-a deschis in 2007. Normal ca s-a axat pe posesorii de Prius, dar asa cum se intampla cu orice business atat de nisat, nu merge extraordinar. Asa ca managementul a decis sa ofere servicii si pentru masini obisnuite, pentru a atrage clientela. Asta pana cand vor putea sa isi bazeze businessul doar pe masini eco...

Gunoi solar

BigBelly e o inventie minunata. Un compactor de gunoi care este 100% self-powered. Primeste de cinci ori mai mult gunoi decat un cos de gunoi stradal obisnuit. Foloseste doar energie solara pe care o capteaza singurel prin panoul de pe partea superioara. Ideea e ca in afara de economia de spatiu (pentru ca spatiul pe care il ocupa e exact acelasi ca in cazul unui cos obinuit de gunoi), compacteaza gunoiul fara sa consume electricitate dintr-o retea stradala (economie no.1), apoi reduce numarul de goliri facute de masina de gunoi care consuma si ea niste energie (din combustibil) si mai are si emisii de CO2 (deci economia no.2). 

Obiectul e deja functional in niste locuri din lume si oficialii primariilor sunt incantati de economie. Ca sa nu mai zicem ca exista si posibilitatea inchirierii de spatiu publicitar OOH. Inca un castig pentru primarii. Si e real, si fezabil, nu ca o telegondola sau autostrada suspendata deasupra Bucurestiului.

Mini e indragostit. Si eu.

Mini e genul ala de masina despre care - daca o ai - nu poti sa zici peste cinci ani ca s-a uzat moral. Asa mi se pare mie. E un icon si asa ramane. In afara de upgrade-uri mai mult sau mai putin sofisticate, modelele de baza sunt simple si everlasting. Genul ala de masina careia i-ai ridica capota de drag si i-ai schimba beculetul de la stop cum schimbi pampersii bebelusului. Normal, adica. Spre deosebire de masinile obisnuite carora le ridici capota cu naduf si plin de nervi - ca sa descoperi ca oricum nu are rost sa te bagi si ca nu ai in fata ta decat un alt bun de consum. 

Dar Mini nu-i asa. E adorabil, la fiecare editie. Iar acum e si prietenos, pentru ca BMW s-a hotarat sa il promoveze ca eco-friendly datorita consumului redus. Si electric. Povestea mai pe larg aici.

Bonus:

Mi se pare adorbila povestea primelor re-editari ale lui Mini. BMW a facut o serie de studii de piata, iar ceea ce isi doreau consumatorii era clar: cat mai multe SUV-uri. Adica masini maaaari, nesimtite de-a dreptul, cu consum ingrozitor de mare (mai ales pe vremea aia). Si nu ca a iesit asa, la 49% vs. 51%... Nu. Majoritatea covarsitoare a participantilor la focus-grupuri asta vroiau. Si aici intervine o minte stralucita de marketing care stie ca deciziile astea nu se iau doar la adapostul caldut al unor focus-grupuri. Oamenii de la BMW au citit studiile astea cantitative printre randuri, le-au combinat cu alte studii calitative si cu niste curaj simplu si omenesc (de tipul inteligenta) si au decis sa puna pe piata Mini One. The rest is history.

Si-asa am devenit Fanmanager Depeche Mode

Povestea simpla e asa: la inceput, venea omul cu chitara, daca ii placea casei de discuri - semnau si vindeau sau nu albume. Publicul sanctifica zei sau omora muritori (sic!). Ca sa nu mai piarda bani pe chestii incontrolabile, casele de productie au inceput sa-si faca tooluri (generice sau proprii) de control si analiza. Asa ca au inceput sa semneze cu cei care ar vinde sigur (??). Aceste practici au dus la aparitia in lumea noastra, a celor dotati cu urechi in general, a unor formatii de tip Holocaust (imi permit sa numesc doar Kelly Family, Rednecks si Aqua - desi stim ca exista si mai rau de-atat).  De niste ani buni, modurile de popularizare a muzicii s-au schimbat si, de exemplu, in loc ca o melodie sa intre in playlistul unui post de radio pentru ca e vanduta sau ceruta, intra pentru ca se plateste de la casa de discuri. Mecanismul merge ca uns, pentru ca dupa ce e ascultata a-la- prost la radio, melodia cu linie melodica ce ar putea fi caracterizata drept stupida - daca ar exista - ajunge sa fie si cumparata. Si toata lumea e fericita.

Dincolo de discutia despre cat de orodoxe, catolice si kosher sunt diverse tooluri, la inceput probabil ca toate par magnifice si inovative. Cu riscul de a fi injurata, am mai sus, in header (aproximativ, pentru ca nu are dimensiunea corecta pentru headerul meu, dar voi supravietui) unul din noile tooluri de industrie muzicala. 

E un tool de popularizare (am ales oricum un exemplu ok dpdv calitate). Treaba sta asa. Dau oamenii de tine in diverse moduri (facebook, mail, alte comunitati, etc) si iti propun sa te inscrii (de obicei vizeaza fanii unui grup sau cantaret).

Campania de recrutare se face exact inainte cu cateva luni de o MARE LANSARE. Te inscrii acolo, primind in schimb un statut o more or less placut pentru un fan, ceva de genul Fanmanager in regiunea ta, sau cam asa). Apoi primesti mailuri. Nu e pe genul spam enervant, ca mailurile sunt rare. Si cand in sfarsit se lanseaza treaba, primesti acces la un microsite din radacina Fanmanager, in care sunt aranjate widgeturi, linkuri si alte chestii pe care le poti publica pe unde vrei tu, ca sa promovezi noul single/album/clip/chec cu nuci/bocanc cu tinte/etc. Ceea ce am si facut.

De notat: nimeni nu da bani si nu primeste bani in toata chestia asta. Schimbul dintre DM si fan (in cazul asta) este pe credite emotionale, nu pe cele emise de o banca nationala. Singurele plati se fac de la angajator (in acest caz casa de discuri sau manager) catre Fanmanager.net. Si toata lumea canta in cor, iar eu am muzica pe blog...